Sofia Ovejan - esența libertății

Sofia Ovejan este absolventă a Secției de pictură murală din cadrul Universității de Arte din București (2002). Membră a Fundației Naționale Henry Coandă pentru tinerii superdotați. Este protagonistă a mai multor happeninguri și performanceuri. A expus propriile lucrări în patru expoziții personale și în 25 de grup, din România și străinătate. Lucrări ce îi poartă semnătura se regăsesc în spații publice (București, Mamaia, Constanța etc.). În 2013, a obținut locul 3 la concursul național pentru vitraliile Camerei de Consiliu de la Strasbourg și distincția Toile d’or de l’anne, la Paris (Grand Palais).

Astăzi pătrundem în atelierul pictoriței Sofia Ovejan. Noțiunea de atelier, ce înseamnă pentru dumneavoastră?

Atelierul este spațiu în care mă regăsesc cu adevărat, în care las la o parte toate grijile cotidiene, las la o parte toate intervențiile pe care le avem cu toții asupra noastră din partea societății, influențe de multe ori negative, stresante. Atelierul este spațiul în care sunt doar eu, cu mine, cu ideile, cu gândurile și cu ce vreau eu să transmit.

Cum ați descrie atmosfera spațiului dumneavoastră creativ?

E o atmosferă foarte veselă. În ciuda faptului că lucrările pot să aibă o conotație oarecum supra-realistă și melancolică, atelierul meu este un spațiu foarte vesel, foarte optimist și prietenos, în care primesc foarte mulți oameni, în care împărtășesc idei cu foarte mulți prieteni. Cumva există o discordanță între cum apare atelierul meu în fața vizitatorilor și cum este el, de fapt, pentru mine. Atelierul este într-un fel de hub artistic. Eu fac parte dintr-un grup HDD. Ne-am unit, nu neapărat pentru că am dorit, ci pur și simplu prin inerția vieții și a preocupărilor. Ne-am unit câțiva artiști și am început să lucrăm împreună. Mie mi se pare un plus pe care l-am adăugat artei mele faptul că lucrez împreună cu alții artiști. Nu neapărat că ne influențăm unii pe alții ca stil, ca pictură, ca idei, dar împărtășim foarte multe lucruri și ne redescoperim sau descoperim lucruri pe care noi nici măcar nu știam că le avem în interiorul nostru. E un plus și eu cred că artistul în ziua de astăzi nu mai poate să fie un lup singuratic. Ne ajutăm unii pe alții, nu neapărat din punct de vedere al ideilor, dar chiar și în situații sociale, de exemplu.

Din punct de vedere al promovării, este un plus aparteneța la un grup artistic?

Categoric este un plus, pentru că fiecare dintre colegi venim cu cunoștințele lor, cu relațiile lor. Unii sunt profesori universitari, alții sunt profesori în licee de artă, alții sunt artiști independenți, alții vin din București, alții vin din alte orașe ale țării. Nu este un hub care include doar artiști dintr-o anumită categorie. Sunt artiști tineri, emergenți, chiar studenți, sunt artiști consacrați, chiar mai în vârstă, trecuti și de 60 de ani. Deci este un melanj de persoane și de personalități care sunt în acest hub. Ne înțelegem foarte bine și, tocmai ăsta e plusul pe care l-am descoperit, fiind într-un grup, întotdeauna există ceva nou și redescoprim ceva nou și la noi, dar și la colegul de lângă.

Apartența la acest grup a adus ceva altfel pe pânză pentru Sofia Ovejan?

Da, a adus. Recunosc că am crescut valoric, din punctul meu de vedere, dar și al colegilor în general, nu neaparat de atelier, al colegilor de breaslă. Categoric a adus un plus de valoare pentru că întotdeauna poate ca artist ajungi într-o fundătură din care îți este greu să mai ieși. În momentul în care ești în grup, poți să pui întrebări și să nu existe nici umilință, nici superioritate, pur și simplu întrebări care nu neaparat au legătură cu lucrarea în sine, ci întrebări generale, discuții generale, care îți destupă efectiv canalul respectiv și te auto-înțelegi, discutând în general despre alte lucruri sau despre pictură în general.

Un fel de psihologie artistică.

Da, da, îți dai seama ce trebuie să faci pentru lucrarea respectivă. E și mult mai repede, pentru că altfel ar trebui să stai, să cauți, să te gândești foarte mult. Dacă nu mai ai timp, o lași la o parte, o duci după dulap, o abandonezi și te mai apuci de ea poate după doi ani, dacă o mai găsești.

Sofia Ovejan, ce vă inspiră? Care sunt temele pe care le abordați?

Temele în general au o natură și o structură supra-realistă. La începutul descoperirii picturii de către mine m-a impresionat foarte mult Hieronymus Bosch. Trecând de influența lui ca stil, cum a transmis el ideile în picturile lui, mai am și influența tatălui meu, pentru că și el a fost artist plastic. Din păcate, s-a stins prea devreme, înainte să apuc eu să ajung la o vârstă destul de matură în care să înțeleg cu adevărat ce dorea el să spună. Dar, așa cum am intuit eu, am încercat să pătrund în lumea lui, pe care am descoperit-o sau nu, asta nu știu, n-o să știu niciodată, dar am încercat să o recompun după gândurile mele.

V-ați născut la Tulcea. Cum a apărut atracția pentru artele vizuale?

Părinții mei, fiind artiști plastici amândoi, a fost un microb transmis. Mama încă mai trăiește și creează în zona tapiseriei. Tata era pictor muralist, dar s-a axat mult și pe pictură de șevalet și sculptură. Sinceră să fiu, trăind în atelier, microbul s-a inoculat. La un moment dat am avut într-adevăr o alegere de făcut între a face sport de performanță sau să mă duc în zona picturii. Și mă bucur că părinții mei m-au lăsat să aleg singură și nu mi-a spus nimeni, nu mi-a spus fă artă sau fă sport pentru că ai rezultate. Aveam rezultate, sincer, mai bune la sport decât la pictură în perioada respectivă. Dar am stat și m-am gândit că sportul va rămâne întotdeauna un hobby pentru mine, o pasiune, dar o să merg mai departe cu pictura, la care n-am putut să renunț.

La facultate ați urmat secția de artă murală. De ce și ce satisfacții v-a adus?

Pentru că și în liceu am urmat secția de artă murală. Tatăl meu a făcut pictură murală și am avut, contactând foarte mulți artiști din copilărie, mi-au explicat, mi-au oferit diverse variante și am înțeles că pictura murală și în continuare consider același lucru, oferă o gamă largă de a te manifesta prin diferite tehnici. Există artă parietală în diferite tehnici. Există graffito, a secco, a fresco, mozaic, există și pictura de șevalet, există și spațiul ambiental de arhitectură în care pot să amplasez diverse lucrări în spațiile publice, chiar dacă sunt de calcan sau dacă sunt ambientale ca forme. Precum fântâni sau lucruri de genul ăsta. Și asta mi s-a părut că mă atrage foarte mult. Vreau să învăț foarte multe tehnici pe care ulterior chiar le-am aplicat. Adică am reușit să descopăr și să adaug în picturile mele lucruri și colaje pe care poate că studiind doar pictura de șevalet nu aș fi reușit să le stăpânesc ca tehnică, în primul rând. Creativitatea o au cu toții, dar tehnica ne omoară.

Care considerați că au fost reperele importante ale devenirii dumneavoastră artistice?

În primul rând, faptul că am renunțat la sport și am ales Academia de Artă. În al doilea rând, o să spun din nou, moartea tatălui meu, recunosc că m-a marcat profund. Aveam 14 ani atunci când s-a prăpădit și cred că am rămas cu acest gol în suflet și în inimă, că nu am reușit să-l cunosc mai mult. Și atunci, cred că devenirea mea artistică a fost încercând să-l cunosc pe el mai mult prin pictură. De altfel, și vizitele pe care le făceam în atelierul lui de la „Borcan”, acolo în anii 80-90 era o lume total altfel față de cum este acum și m-a fascinat. M-a fascinat libertatea pe care o simțeam acolo. Fără constrângeri, fără să-ți spună nimeni că nu ai voie să spui aia, nu ai voie să faci aia. O oază de libertate pe care chiar și la vârsta aia am resimțit-o. Atelierul unde locuiam împreună cu mama, în apropiere, pe stradă General Dona, și acolo era o altă oază de artiști, pentru că și mama, având atelierul în centrul capitalei, se perindau diverși. Era aproape de radiodifuziune și veneau la noi muzicieni, îl țin minte și pe domnul Paul Grigoriu, ascultam muzică împreună cu ei la patefon, era o atmosfera artistică foarte frumoasă, pe care n-am mai regăsit-o în altă conjunctură.

Cum s-a transformat artistic din punct de vedere al tematicii, al tehnicilor Sofia Ovejan?

Destul de greu și de încet. Și recunosc că o foarte, foarte mare transformare nu a existat de-a lungul timpului.

Ați mers pe același fir din facultate până în prezent?

Oarecum, cred că zona asta, supra-realistă, a fost și este în mine, pur și simplu. Nu am ales-o eu, ea m-a ales pe mine. Dacă stau să mă gândesc, chiar și lucrările mele din liceu, tot într-o zonă „neînțeleasă” erau. Și profesorul meu de specialitate, pe care îl respect și acum foarte mult, domnul Micu Veniamin, îmi aprecia foarte mult tehnica și cum lucram, dar de multe ori mă întreba ce am vrut să spun acolo. Deci nu m-am transformat ca idei sau în ceea ce vreau eu să reprezint. Zona asta de mistic, de vise, de idei care se bat cap în cap, care n-au legătură unele cu altele, astea încă le păstrez și le folosesc. Tehnic am progresat în reprezentarea lor și poate în paleta cromatică pe care am mai schimbat-o. Câteodată este mai vie, mai colorată, câteodată mai ternă, câteodată am abordat mai mult corpul uman, alteori am abordat mai mult zona de natură static sau zona de peisaj, în diverse perioade.

Vă mai amintiți atmosfera primului vernisaj?

A fost în Grecia sau cel puțin pentru mine, nu știu dacă a fost neapărat primul, dar știu că am fost atât de impresionată și atât de emoționată, încât nu mai țin minte mai nimic, decât că domnul ambasador care era atunci, că evenimentul a avut loc în Ambasada României în Grecia, a fost foarte cald și primitor și a apreciat foarte mult lucrările. Am avut și un moment neplăcut atunci când a venit un alt coleg român, n-o să-i dau numele, în timp ce îmi panotam lucrările pe jos și s-a dus în altă cameră și a călcat lucrările mele în picioare. După aceea a zis că el nu a văzut că sunt lucrări pe jos. A fost o combinație maximă fericire și de șoc. A fost, cred că prima oară și când m-am întâlnit cu răutatea din breaslă. Există. După aceea am constatat că este foarte multă.

S-a întâmplat ca o lucrare, pe care o considerați finită, să o revedeți după o perioadă și s-apară dorința de a modifica ceva?

S-a întâmplat, dar de obicei eu în momentul în care nu le termin sau ajung într-un loc de blocaj, le las deoparte. Știu ce ar trebui să le fac. Ori trebuie să umblu la culoare, ori la compoziție, ori trebuie să mai adaug niște elemente. Nu am în momentul respectiv ideea, găselnița pe care trebuie să o aplic, dar în general când termin o lucrare, cam rămâne terminată, nu mă întorc asupra ei. Pentru că mă și gândesc că ăla a fost momentul când am finalizat-o și e bine să rămână așa.

Sofia Ovejan, cum caracterizați învățământul artistic din România?

E foarte greu, pentru că sunt profesor la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”. Sunt chiar și dirigintă și recunosc că în ultimii ani lucrurile au început să devină din ce în ce mai complicate, dar nu din cauza copiilor, ci din cauza părinților. Părinții sunt generația care a avut la îndemână de toate, li s-a oferit orice, iar copiii pe care îi am eu acum la diverse grupe de specialitate, nu mai au aceeași aplicare către artă. Ei vin la Liceul de Arte, mulți dintre ei, ori din cauza că nu sunt buni la română sau la matematică, ori pentru că li se pare facil, sau împinși de părinți, cărora în ultimii ani li se pare că să fii artist este ceva cool, este ceva mai ieșit din comun. Nu se gândesc de fapt că e un sacrificiu pe care copilul respectiv va trebui să-l facă în viitor. Din artă se trăiește, nu zic că nu se trăiește. Adică și eu trăiesc destul de bine, dar este foarte lung și anevoios drumul. Nu-ți găsești de lucru, tu trebuie să-ți faci de lucru.

Cum ați caracteriza stadiul în care se află arta contemporană românescă?

Încă departe de arta contemporană europeană, nu mai vorbesc de arta contemporană care se petrece prin Japonia, Coreea și așa mai departe. Am fost la Bienală, la Veneția și, sincer, suntem încă departe cu arta contemporană, mai ales că noi încă și acum, după 30 și ceva de ani de când s-a terminat cu comunismul, încă suntem cu aceeași sută de ani în urma artei contemporane europene. Și nu este din cauza artiștilor, neapărat, ci din lipsa fondurilor care se alocă de către stat, către cultură și atunci accesul la tehnologie pentru cei care fac artă contemporană este foarte limitat. Numai cei care provin și au un statut financiar substanțial reușesc să facă o artă contemporană cât de cât mai de calitate. Altfel, suntem încă la zona de arte povere, de să mai inventăm, să mai cotrobăim prin gunoaie, să mai aranjăm câte ceva, dar arta contemporană acum, în lume, este pe tehnologie, pe lucruri care la noi încă nu prea funcționează.

Sofia Ovejan, ce îi trebuie unui artist ca să aibă succes în zilele noastre?

Trebuie să muncească foarte mult. Mi se pare că este vorba de meritocrație. Un artist care nu lucrează, care se crede doar că este talentat și că îi se cuvine nu o să răzbată niciodată în arta românească. Mi se pare că trebuie să știe să fie foarte determinat și nu contează ce, să lucreze, să picteze, să sculpteze, să deseneze, ca să ajungă. Succes fără multă muncă și fără sacrificiu, nu are cum să existe.

Cât de important este pentru un artist să fie remarcat de o galerie?

Este foarte important pentru că este primul pas pentru ca acel artist să devină cunoscut. În momentul în care o galerie te ia sub aripa ei și începe să te promoveze, apare o anumită clientela, lumea începe să te cunoască și apare un moment în care vei fi valorificat. Asta îți dă încredere. Nu mai lucrezi doar ca să strângi lucrări în atelier. Eu consider că ele trebuie să circule, să fie cerute.

Ce rol considerați că are demersul curatorial în arta contemporană?

Un rol foarte important. În ultimul timp am văzut că există și o luptă curatorială cine pe cine curatoriază. Curatorii au început și la noi să aibă deja studii în străinătate, să se intereseze, să fie mult mai upgradați la ceea ce se întâmplă în arta europeană. Un curator este foarte important pentru că știe odată ce să aleagă dacă este o expoziție personală, ce te reprezintă pe tine în momentul respectiv, ceea ce te-ar ajuta să fii pus într-o lumină mai favorabilă către publicul larg, inclusiv către criticii de artă, colecționarii și în al doilea rând mi se pare că un curator discerne foarte bine și la expozițiile de grup. Reușeșete să descopere că există unitate în diversitate.

Cât de importantă este relaționarea cu alte arte pentru Sofia Ovejan?

Întotdeauna când merg la muzee mi se pare că în afară de coexistența artelor plastice în general, mi se pare că și celelalte arte, precum muzica și teatrul corelaționează între ele foarte frumos și mă impresionează, Chiar m-am regăsit și în zona asta, pentru că vreo 10 ani am mers și spre scenografie de spațiu public. De altfel și doctoratul meu este despre zona de spațiu public și reamenajarea spațiului public pentru evenimente temporare. Am făcut destul de multe scenografii pentru astfel de evenimente și lucrul ăsta m-a ajutat și în zona de pictură, de a pune în lucrările mele, de a reda o anumită tridimensionalitate, dar și pictura m-a ajutat foarte mult în zona de scenografie pentru că am adus acolo o zonă de culoare și de punere în scenă în respectivele evenimente ale unor atmosfere mai particulare, în funcție de tematica evenimentului.

De unde a apărut pasiunea pentru badminton a Sofiei Ovejan?

Din clasa a V-a, de când am intrat în Liceu de Arte „Nicolae Tonitza”, domnul profesor Cios Constantin, un mare profesor de sport, m-a luat la teste, iar din clasa a V-a am rămas cu acest „microb”. Am început să am rezultate și asta m-a încurajat să merg mai departe. Am câștigat și titluri, și în România și în străinătate, și lucrurile au început să meargă mână-n mână. Iar perseverența pe care am avut-o în sport am practicat-o și în pictură ulterior. Acolo unde poate că ai eșuat odată, dacă lucrezi și te îmbunătățești o să câștigi.

Mai aveți și alte pasiuni?

Călătoriile cu motocicleta sunt iarăși o mare pasiune a mea, pentru că și acolo am constatat că poți să-ți găsești o altfel de libertate. Totul a început de la o necesitate a traficului bucureștean. După care zona asta de enduro-touring mi s-a părut cea mai frumoasă, pentru că am reușit să merg prin zone în care nu aș fi ajuns niciodată nici pe jos, nici cu mașina: prin păduri, peste câmpuri. Este un alt fel de a-ți găsi libertatea prin sport, prin artă. Sufletul caută mereu să fie liber, să se regăsească. E important să te autocunoști. Tot la libertate mă gândesc și când ascult muzică. Zona de rock pe mine mă binedispune, iar Nirvana ar fi prima pe care aș ascult-o atunci când pictez.

Concurs.

O lucrare semnată de Sofia Ovejan va fi câștigată prin tragerea la sorți de unul dintre cei care vor răspunde corect la întrebarea: Care este sportul preferat al invitatei noastre? Asteptăm răspunsurile dumneavoastră, până pe 5 iulie, pe adresa de email: atelier.radio.romania.cultural@gmail.com