Cornelia Victoria Dedu – „Nu uita să-ți cauți calea ta”

Cornelia Victoria Dedu a învăţat la Liceul de Artă „Nicolae Tonitza” și la Liceul Teoretic „Ion Creangă”. A studiat Pictura la Institutul de arte plastice “Nicolae Grigorescu”, profesori fiindu-i: Alexandru Cumpăta, Corneliu Baba, Grigore Vasile. Membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Din anul 1967 şi până în prezent a participat la peste 125 de expoziţii personale şi colective organizate în ţară şi în străinătate (Iugoslavia, URSS, Grecia, Italia, Franța, Spania, Bulgaria, Italia, Turcia, Slovacia). Are lucrări în colecţii de stat şi particulare în Franţa, Germania, Austria, Elveţia, Polonia, SUA, Canada, Belgia, Turcia, Spania, Italia, Cehia, Slovacia, Japonia, Bulgaria, Portugalia.

Astăzi vă invit în atelierul pictoriției Cornelia Victoria Dedu. Ce reprezintă atelierul pentru dumneavoastră?

În atelier simt că intru într-un spațiu sacru. Găsesc emoția, echilibrul, liniștea și bucuria.

Cum ați caracteriza atmosfera spațiului creativ?

Atunci când e lumină, e foarte bine. Mai ales când e un echilibru între cald și rece, ca și în pictură. Pentru că sunt înconjurată de obiecte de lemn, de ceramică, de sticlă, materii vechi și noi, care lasă spațiul momentului de inspirație.

În momentele pregătitoare creației aveți tabieturi?

Întotdeauna am fost un om care nu s-a ținut de tabieturi. E adevărat că în facultate eram obligați la schițe peste schițe, până găsim formula cea mai bună. Mie mi-a plăcut de multe ori să nu am un desen pregătitor, pânza să fie în fața mea și să pornesc dintr-un suflet. Fie că am făcut un desen în cărbune, în creion, în pastel, în pensulație, am pornit direct. Corectura o fac mai târziu sau vin momente când revin și revin pentru că ceva nu îmi place. Nu știu ce nu-mi place și de multe ori mulțumesc Universului pentru că m-a întors din drum și descopăr ce nu-mi place.

Cornelia Victoria Dedu, care sunt temele inspiratoare?

Am iubit foarte mult portretul. A fost o perioadă îndelungată când portretul pentru mine însemna fie mâini, fie ochi, restul era o aluzie. După portret, din necesitatea statului în atelier, m-am îndreptat către natură statică, admirând foarte mult pe cei cu natura statică echilibrată, precum Henri Cantargi sau Ciucurencu. E adevărat că cei pe care i-am iubit din copilărie au fost Luchian și Tonitza, iar pe urmă, la peisaj, nu se putea să nu-l iubesc pe Pallady. Culmea este că Pallady este renumit pentru naturi statice, dar mie mi-a plăcut peisajul lui mai intelectual, mai puțin vibrat, senzual.

Ce v-a atras spre artele vizuale?

Începutul a fost nostim. Copil fiind, de-abia mă duseseră la o școală, am făcut vărsat de vânt și am fost lăsată la nași, ca să nu îmbolnăvesc restul familiei, și atunci am început să desenez pentru familie scrisori, în care primordială era rândunica, pentru că era primăvară și doream să mă ia de acolo. Altfel, modelam. Modelam cu diferite pământuri, nisipuri, pietre, modelam. Iar apoi la școală am avut o profesoară de desen, Grigorescu, căreia îi plăcea foarte mult verdele și care a înțeles că mie nu-mi place să desenez șine de cale ferată și șuruburi și m-a lăsat să desenez ce vreau eu, iar în felul ăsta am descoperit că îmi place hașura. Nu știam pe vremea aia că se cheamă hașură, dar am făcut-o, și pentru școală am luat un premiu internațional cu o pereche de pantofiori.

După modelul ghetelor lui Van Gogh?

Nu știam pe vremea aia de așa ceva. Chiar a fost o chestie nemaipomeită că eu dând diferență la liceul de artă în clasa a 11-a, colegii mei știau cine e Van Gogh și eu mă uitam la ei, că nu știam. Și totuși am avut curaj ca într-un an de zile să mă pregătesc și să intru la facultate. Pregătitul meu a însemnat desenat în tramvai, în piață, pentru că pe vremea aia mai erau căruțe cu cai, mai erau prin mahalaua asta oameni care jucau table și șah la un colț de stradă, în cimitirul Bellu, la doamna cu umbrelă, la Stork, la o fabrică. M-am mai dus la un cerc de desen pe Bulevarul Moșilor, unde se făcea desen după model viu și m-au încurajat cei de acolo care erau hârșiți în dat la facultate. Au zis: „Dedule ai să intri pentru că nu ți-a fost frică când ai văzut modelul. Ne-am uitat la tine și nu te-ai speriat, doar ai desenat.” Și au avut dreptate, pentru că am reușit din primul an.

La Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu” ați studiat printre alții cu: Alexandru Cumpătă, Corneliu Baba, Vasile Grigore. De la care ați furat cel mai mult meseria?

Cel care mi-a dat curajul să reușesc la facultate și m-a învățat cum se desenează o mână, cum se desenează un corp a fost Alexandru Cumpătă. În familia mea, în frunte, era matematica, fizica și română. Deși părinții mei, am găsit desene de ale lor, erau talentați și își făcuseră reciproc portretul. Bunicul meu, ceferist fiind, a făcut copii după manieriști italieni, dar eu nu l-am prins pictând.

Cum erau acești maeștri pe care i-am amintit? Alexandru Cumpătă, Corneliu Baba, Vasile Grigore, în atelier? Cum erau la corectură?

Au fost persoane generoase. Corneliu Baba era în primul rând un om de cultură, își aprecia foarte mult studenții și îi respecta, iar tu la rândul tău te simteai onorat să răspunzi în același fel.

Și nu vă îndrumau spre temele impuse de regimul de atunci?

Nu. Poate Vasile Grigore, care a făcut oameni care stau pe platformă, care merg cu sapa. A făcut și Baba, dar i-a făcut în felul lui. Adică oamenii lui osteniți erau altceva. Nu erau oameni fericiți că sunt osteniți. Se vedea cât este de bun.

Cornelia Victoria Dedu, care au fost bornele importante ale devenirii dumneavoastră artistice. Prima borna, ați amintit-o - premiul internațional care v-a schimbat viața și v-a dus spre un liceu de artă și apoi spre o facultate.

A doua uimire a mea a fost în primul an când l-am avut pe Călin Alupi profesor la pictura. El văzând ce stângace sunt, că nu știam cu ce se mănâncă, a pus mâna pe o pensulă și mi-a făcut un portret în fața mea, dar alb pe alb. Eu la „cultura mea vastă”, nu m-am mai atins de acel portret. L-am lăsat cum l-a făcut. Acum, după ani de zile, știu ce intenție a avut, dar atunci l-am lăsat. Am luat un doi, am băgat la cap, că-l merit, deși m-am întrebat, pentru că eram destul de naivă, oare de ce și-a dat singur doi? Adevărul e că eu n-am priceput ce a vrut de la mine și la sfârșitul anului, am avut surpriza ca același profesor să-mi pună zece și să-mi spună că sunt cel mai bun student din an. Era o grupă cu oameni de vârste diferite și am învățat de la fiecare. Am început să citesc, am avut profesori buni la istoria artelor. Faptul că profesorul acela care mi-a dat doi a venit și a zis: „Ai reușit”, a fost o mare bucurie pentru mine.

Cât de greu ați reușit să deveniți Victoria Dedu, adică să vă rupeți de maeștrii pe care îi aveați totuși ca modele în clasă?

I-am avut ca modele, dar sufletul meu a mers tot la pictura interbelică românească, la seva acelei picturi care putea să fie ori foarte unghiulară, ori foarte curbă. Către Pătrașcu, către Luchian, către Tonitza. În Zambaccian, în Muzeul de Art al Republicii, acolo am învățat de la ei, am învățat foarte mult. Mai târziu, fiind profesor, am învățat din cărți, de la Magritte, de la Picasso, de la Cezanne. Cezanne a fost și este pentru mine idealul. Este ca atunci când citești Biblia. Spune totul despre toate.

Acum, după multe decenii dedicate a artelor plastice, cum vedeți transformarea artei dumneavoastră? Bănuiesc că există diferențe stilistice între perioada studențească și perioada de maturitate.

Am avut o perioadă după studenție foarte bună. Am părăsit-o pentru că totdeauna au fost mode și dacă nu ai intrat în curentul respectiv, n-ai avut loc și aveam nevoie de culori. Am avut o perioadă de griuri, de laviuri, dar n-am putut să merg atât de aproape de cei care în memoria mea afectivă, sunt și acum niște oameni care căutau numai cețuri. Mi-a plăcut culoarea și lumina. Ce mi-a plăcut foarte mult: există în iconografie o diferență între tratarea hainelor, a corpului și volumul feței, mâinilor, picioarelor. Și am folosit și eu la portret treaba asta, adică o rupere între spațiul tridimensional și celălalt bidimensional.

Se întâmplă ca o lucrare pe care o considerați finită, să o revedeți după ani și să apară dorința de a o modifica?

Dacă o consider finită, n-apare dorința, dar de obicei sunt conștientă din momentul în care nu-mi place că o pun și revin la ea altă dată. Eu încă pictez în ulei și dacă nu mă satisface substanța respectivă care a rămas pe pânză, eu curăț, lucru pe care nu-l făceam în facultate, curăț până la fond toată culoarea și o pun din nou.

Cum vedeți evoluția artei românești în ultimile decenii?

Cred că arta românească nu și-a terminat circuitul, că-i contemporană, că este deja clasică. Mulți contemporani sunt deja clasici. Din cei abstracți, unii sunt deja clasici, pentru că au structura lor personală pe care o arată. Sunt și cei care se iau unii după alții, dar sunt unii care au o structură clară. Spun că cel care are secțiunea de aur în construcția sa interioară, o va avea și pe o pânză. Cel care știe să deseneze, va putea să facă și o artă abstractă de bună calitate. Din păcate, se poartă foarte mult un fel de nulitate. Hai să fim toți abstracti, hai să facem toți colaje, hai să facem toți la fel că suntem în grupul ăsta.

Și cum apare originalitatea?

Eu cred că foarte bine stau oamenii unii lângă alții, abstracti și neabstracti, dar să fie profesioniști, adică să se vadă că au sutructură. Exact ca la o casă nu pot să-i pun acoperiș, dacă nu are pereți și fundație.

Ați folosit termenul circuit. Considerați că arta se desfășoară într-un fel de ciclicitate?

Da. Din păcate unii care fac un fel de hiper-realism se bagă către kitsch, pentru că dă bine și la critică, dă bine și la galeriști. Vezi câte unul că ia premiu. Bine ești hiper-realist sau realist sau ce vrei tu să fii, dar de ce desenezi unghia aia așa de prost dacă te-ai băgat în domeniul ăsta?

Ați fost și profesoară. Cum caracterizați învățământul artistic din țara noastră?

A trecut mult timp de atunci, dar am avut bucuria să am elevi foarte talentați. Din păcate și pe vremea aia, dacă unul desena ca Leonardo da Vinci, n-avea ce căuta în facultate. Cunosc un personaj de tipul ăsta care a luat premiul Juan Miro, dar n-a reușit la facultate. Mai cunosc unul care a dat timp de 10 ani la facultate, a plecat în afara țării, iar lucrările lui fac parte din muzee. Nu a reușit pentru că era prea bun.

Ați spus mai devreme cuvântul kitsch. Care e diferența între artă și kitsch? Unde este granița?

Pentru mine și kitsch-ul are zona lui de artă. Am avut un elev în vârstă care desena cai și scotea din pânză coada. Venea cu ceva, cu niște fire și îi făcea coada. Eu, pe vremea aia, consideram kitsch. Acum e artă modernă, contemporană. Deci gusturile se modifică în artă.

Cornelia Victoria Dedu, care este sfatul pe care l-ați da unui tânăr artist aflat la început de drum?

Am dat un sfat de curând cuiva care s-a apucat târziu de facultate. I-am spus: „Mergi pe toate căile care se caută acum, dar nu uita să-ți cauți calea ta”. Calea personală e foarte greu de obținut. Mă uit și la mine -am părăsit niște drumuri care mi se păreau bune și apropiate, pentur a încerca pe altele. Totuși, lumea spune că mă recunoaște, înseamnă că undeva am un traseu.

Ca privitor, ce apreciați cel mai mult la o lucrare de artă?

Echilibru compozițional. Depinde de unde te duci și unde te întorci și cum ți se plimbă privirea în lucrare. Nu trebuie să mă uit la un obiect artistic și să mă plictisesc. Într-un echilibru compozițional și emoțional îmi va spune mereu altceva. Bunica mea când a văzut o paletă a unui coleg mi-a zis în ce curent artistic intră și ce fel de fire de om este, după proporțiile de pe paleta aia.

Care considerați că este viitorul artei?

La ora actuală, pentru orice tip de artă există privitor și iubitor. E o dorință de mult, dar și puțin poate fi bine.

Ce părere aveți despre piața de artă din România?

Nu prea m-am plimbat prin ea. Piața de artă caută să mulțumească oamenii care sunt acum. Una din persoanele cu care am discutat și care vinde bine, lucrează un metru pe un metru, plat, copie după poze, pentru că asta se cumpără în casele noi.

Care este mediul preferat al artistei Cornelia Victoria Dedo? Liniștea atelierului, interacțiunile din cadrul taberelor de creație sau efervescența vernisajelor?

Cel mai bine m-am simțit în plein air, de una singură. În atelier m-am simțit foarte bine atunci când am avut ocazia să am oameni care să se simtă bine și eu să-mi văd de treaba mea. Au fost tovarăși de drum.

În final, v-aș propune câteva întrebări la care aștept răspunsuri scurte. Perioada artistică preferată?

Anii ‘70, anii ‘80 și acum, anul 2025.

Artistul pe care-l apreciați cel mai mult?

Cezanne, l-am studiat și mi-a plăcut foarte mult pentru că reușește să miște spațiu, să-l ducă în față, în spate, să-l ducă în stânga, în dreapta, să gliseze. E fantastic cum reușește.

Film sau teatru?

După părerea mea teatrul e superior.

Aveți în memorie un spectacol lipit de suflet?

Vechea versiune a piesei „Tache, Ianke și Cadâr”.

Un scriitor preferat?

În copilărie îi iubeam pe Walter Scott, Jules Verne și romanele polițiste. Acum, literatura e mai amestecată. Este și poezie, și politică.

Ce muzică vă inspira?

Cu plăcere ascult jazz, dar și muzica clasică.